Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/brasovev/public_html/wp-includes/wp-db.php on line 1261
Brasov Events
Brasov Events
Vremea in
  • : 0C
  • JUNII BRAȘOVENI

    10:44 11 December, 2013

    JUNII BRAȘOVENI ȘI VECHEA ORGANIZARE INSTITUȚIONALĂ DIN PERSPECTIVA SCHEMEI IDEOLOGICE TRIPARTIT IERARHIZATE A LUI GEORGE DUMEZIL  Preot Doctor Stelian MANOLACHE – partea a II a

         De la început, trebuie să spunem că majoritatea celor care au scris despre acest obicei s-au mărginit inițial la descrierea lui și mai puțin au încercat să aprofundeze semnificațiile degajate de această tradiție, excepție făcând studiul de folclor al lui Ion Mușlea, din 1931, cel al academicianului Alexandru Surdu, din 1992, cel al profesorului dr. Vasile Oltean, din 2005, și, mai recent, o carte brașoveană (2005), ce aduce noi date etno-lingvistice privind vechimea tribală a obiceiului.

    Mărturiile documentare sunt târzii – deși conotațiile antice și medievale confirmă îndepărtata lui existență –, ele începând să apară la sfârșitul sec. al XVIII-lea, când revista sibiană Sieben Burgische Quartaltsschrift III (1973) (p. 107, cf. Ion Mușlea) amintește de serbarea de miercuri a trocarilor din Șcheii Brașovului, iar George Barițiu, în primul periodic brașovean ce va apărea la 26 martie 1839, va scrie despre obiceiul junilor, pe care îl aseamănă cu jocul călușarilor, afirmație care nu și-a pierdut actualitatea nici până în ziua de azi. Peste ani, Ieronim Barițiu, fiul lui George Barițiu, va scrie în editorialul Familia de la Oradea III (1867, p. 253), despre “serbarea Sfintelor Paști la Brașovia”, completând informațiile tatălui său despre juni cu “procesiunea acestora spre muntele Postăvarul în noaptea de echinocțiu”.

    Fiind un obicei străvechi, suntem convinși că George Barițiu intuia existența unor documente care să-i ateste vechimea, așa cum se va și întâmpla, de altfel, prin descoperirea în arhiva Muzeului din Șchei a unei scrisori, datată din 26 martie 1728, a lui Tănase Vasile, “care, împreună cu toată familia sa și cu toți copiii… lasă cu sufletul său ca pentru acest obicei de la bătrâni, care au ținut grădina sa din Șchei, la Paști, junii să treacă prin ea”, pentru că “totdeauna au trecut prin aceasta”, poruncind “acelora cărora le va da Dumnezeu să stăpâneasă grădina, să-i lase să treacă fără de opreală, frumos, pe rând, cumsecade”, iar în caz contrar, “să fie blestemați de Dumnezeu și de cei 318 sfinți părinți care au fost la întâiul sobor de la Niceea”, motivând că “această rânduială… am aflat-o de la cei bătrâni…”.

    În aceeași perioadă, publicația germană Alte Gebrauche in Siebenburgen, apărută în Blatter fur Gemuth und Vaterlandskunde (cf. Ion Mușlea, p 239), publicată, de data aceasta, la Brașov, va pomeni despre frumusețea acestui obicei, iar un articol din Albumul Maghiar, din 1841, va consemna, și el, populara legendă de la  Pietrele lui Solomon – Erdely kepekhen, Kiadja Satmari, Pap Karoly, Koloszsvart, 1841, p. 58 -.

    In anul 1853, Telegraful Român nr. 31, apărut la Sibiu, consemn, la p. 121, procesiunea junilor de la Pietrele lui Solomon, procesiune în care junii, însoțiți de brazii pe care îi puneau la porțile Bisericii Sf. Nicolae și la porțile “șerjelor junilor”, erau conduși de vătaf, armaș mare și armaș mic. Cel care va oferi mai multe date despre acest obicei va fi Petru Oprișiu, în consistentul său articol O datină frumoasă a românilor brașoveni la Pasci, din 1817, studiu ce va constitui, de altfel, și baza informațională pentru cunoscuta cercetare de folclor  lui Simion Florea Marian, Sărbătorile la români III, Buc., 1901, lucrare ce va primi Premiul Fundației Regale.

    Datele despre acest obicei, unic la români, vor trezi în continuare admirația străinilor, precum a istoricului secui Orban Balacz, care, în 1873, în lucrarea Aszekelyfold Leirasa, vol. VI, p. 344-348, apărută la Pesta,  aducea amănunte interesante, astăzi nepracticate, cum ar fi punerea brazilor de către juni la casele fetelor. Lista publiciștilor maghiari continuă cu articolul din Varsanapi Ujsag, 1873, nr. 19 a lui Rehy Lajos, dar și cu studiul în limba franceză al lui A. D. Gerondo, Etude sur les hautes plaines de Transylvanie, Paris, 1882, p. 72-73. Nu mai puțin importantă, însă, este și conferința susținută de protopopul brașovean Vasile Voinea în fața studenților de la Sibiu, păstrată în Arhiva Mitropoliei – revista Muza, foaie beletristică și științifică, anul V, 1975,  unde el vorbește despre obiceiul junilor fără popularizarea evenimentelor ulterioare zilei de miercuri din săptămâna luminată. Cel care va face acest lucru va fi Nicolae Pop, profesor șagunist, care, într-o lucrare apărută în 1883, la Brașov – Schiță din istoria populării Brașovului - va avea un capitol aparte despre acest obicei al junilor, descoperindu-le origini îndepărtate de proveniență geto-dacică și romană, și nu de origine slav-bulgară. Această idee își va găsi numeroși adepți începând cu brașovenii Gheorghe Pitiș, Sterie Stinghe, Ioan Prișcu și, mai ales, filologul C. Lacea, cel care vorbește primul, între altele, de caracterul militar al junilor. Acest subiect va fi fructificat de Sterie Stinghe în articolul Alte mărturii privind caracterul militar al junilor, apărut în Gazeta de Transilvania din 1832, precum și în teza de doctorat intitulată Die Schkeier oder Trokaren in Kronstadt și susținută la Leipzig, în 1902.

    Tribalismul obiceiului, legarea acestuia de spațiul dacic de la Pietrele lui Solomon, unde se presupune că era o fortăreață de refugiu, îl va face pe un alt brașovean, pe nume Iulius Teutsch, să le dedice un competent studiu istoric, la începutul secolul al XIX-lea, intitulat Die Solomons Felsen bei Kronstadt.

    În perioada comunistă, acest obicei, din cauza organizării militare, a fost puțin studiat, excepție făcând un articol scris în urmă cu peste trei decenii de profesorul Petre Istrate, intitulat Mărturii literare și istorice despre junii Brașovului în rev. Cumidava nr. 4, Brașov, 1970, p. 539.

     

    Funcția războinică

    Termenul de inițiere, în sensul cel mai larg, indică “un corpus de rituri și învățături orale al căror scop este producerea unor schimbări hotărâtoare în statutul religios și social” al neofitului.

    În Istoria și filosofie religiilor, inițirea constituie unul dintre fenomenele spirituale cele mai importante din istorie, actul prin care omul arhaic și premodern devine din ceea ce este, ceea ce ar trebui să fie, adică un altul.

    În general, în Istoria și Filosofia Religiilor, se disting trei mari categorii sau rituri de inițiere: în prima categorie se realizează trecerea de  la copilărie sau adolescență la maturitate; aceste rituri se numesc de inițiere sau de trecere într-o clasă de vârstă, fiind caracteristice pentru toţi membrii unei societăţi, a doua categorie face trecerea și intrarea într-o societate secretă de tip confreerie sau frăție secretă, caracteristic pentru acest tip de ritual de inițiere fiind faptul că nu este obligatoriu pentru toți membrii comunității. În fine, cel de al treilea tip de ritual de inițiere caracterizează vocația mistică a celui  care devine vraci sau șaman. Toate cele trei tipuri de Inițiere au o asemănare comună: urmăresc cucerirea unei puteri sacre, cucerire care trebuie dovedită fie prin dobândirea puterii unuia sau mai multor spirite protectoare, fie prin acte de curaj deosebite,  asemănătoare comportamentului animalelor carnasiere.

    În spațiul euro-asiatic, topirea și retragerea ghețarilor spre sfârșitul epocii glaciare – aproximativ 8000 î. d. Hr., va avea efecte dramatice asupra climatului florei și faunei, de unde favorizarea migrației omului arhaic spre alte regiuni. În aceste zone, pădurea se va substitui treptat stepelor arctice, la interfața spațiului euro-asiatic dezvoltându-se noi culturi marcate de o epocă caracterizată de tranziția dintre două tipuri de civilizație, anume, civilizaţia vânătorului și a culegătorului, iar pe de altă parte, civilizația bazată pe domesticirea animalelor și cultura cerealieră. În acest proces de tranziție, comportamentul și spiritualitatea specifică vânătorului, bazată pe legătura mistică om-animal – numită nagualism –, comportament care, timp de aproape două milioane de ani, s-a confundat cu modul de a fi masculin prin excelență, se va prelungi în noile societăți de agricultori prin dobândirea de noi valențe comportamentale, precum a războinicului, care prelungeşte simbolismul și ideologia vânătorului exemplar.

    După mai multe milenii de la triumful revoluției agricole, când relațiile de ordin religios cu lumea animală sunt înlocuite sau conviețuiesc cu ceea ce se numește “solidaritatea mistică între om și vegetație”, noua ideologie a vânătorului arhaic se va face din nou resimțită, odată cu apariția și migrația popoarelor ariene. Trăind într-o zonă nordică de păduri și stepe, indo-europenii arhaici vor fi avut de înfruntat, mai ales ca păstori semi-nomazi, atacurile permanente ale lupilor. În aceste zone, lupul era cel mai periculos animal, singurul care se aduna în haite, începând cu perioada iernii și trezind în sufletele păstorilor, nu numai admiraţie, ci şi sentimente terifiante de spaimă și de groază.

    Nu întâmplător, de aceea, arienii primitivi vor venera un astfel de animal, considerându-l un strămoș mitic al lor și încercând, pe cât era posibil, metamorfozarea rituală a lor în lupi prin așa-numitul proces al “licantropiei”.

    Inițierile ritualice comportau, însă, metamorfozarea în lup, numai după prealabila trecere a tuturor tinerilor de sex masculin de la o grupă de vârstă la alta şi însușirea comportamentului specific unui carnasier. Invaziile și cuceririle ulterioare se vor face, de aceea, sub semnul Vânătorului-lup ce a dobândit un comportament de carnasier.

    Față de populațiile sedentare, pe care le atacau asemenea carnasierilor ce vânează, sugrumă și devorează în haite ierbivorele stepei sau vitele păstorilor și agricultorilor, junii lupi își vor impune, astfel, un nou mod de existență ne-omenesc, obținut printr-o sporire a puterii magico-religioase. Acest model va deveni inclusiv paradigma mitică a cuceririi unui nou teritoriu și a întemeierii unui stat. Ceea ce va caracteriza acest model mitic la care va adera războinicul lup  va fi nevoia exprimată de el pentru a participa deplin la Lumea sacrului descoperit de un Strămoș mitic prin intermediul celor care sunt deja Războinici. Iată de ce inițierea, în confreeriile războinice, seamănă foarte mult, aproape până la identitate, cu riturile de inițiere ale pubertății. Cu toate acestea, chiar dacă confreeriile războinice provin din inițierile de trecere de la o vârstă la alta, inițierea devenirii întru războinic carnasier comportă și câteva aspecte specifice ce implică, printre altele, păstrarea secretului, duritatea încercărilor inițiatice și legătura permanentă cu Strămoşul mitic prezent prin Totem, ce asigură unitatea grupului conferită de rudenia bazată pe o descendenţă magică. Aceasta nu va exprima ideea unei relaţii de rudenie organice în sensul unei antropogeneze biologice, ci este o descendenţă mitică prin excelenţă dintr-un animal – zoomorf, dar şi fitomorf sau astromorf. Această prezență a Strămoșului mitic prin Totem şi măşti nu trebuie înțeleasă în sensul dispariției Ființei Supreme divine, ci, mai mult, în substituirea ei cu un zeu demiurgic mitic sau ca un semn ocultat al Sacrului în Profan, ca în cazul arienilor primitivi.  Popoarele indo-europene focalizate în spațiul dintre nordul Mării Negre, Caucaz şi Podișul Iranului (Ariana), în preajma anului 3000 î. d. Hr., vor migra în mai multe valuri spre India, Asia Centrală, Asia Mică şi Europa. Între anii 2000 şi 1800 î. d. Hr., ei îşi fac apariţia de-a lungul văii Dunării, aşezându-se peste populaţiile locale de păstori seminomazi, contribuind la constituirea viitoarelor neamuri de traco-geţi şi frigieni, care vor migra, la rândul lor, apoi, spre Sudul Balcanilor şi Asia Mică,  ilirii, ligurii şi aheii.

    În jurul anilor 1800-1500 î.d. Hr., triburi compacte de indo-europeni înrudiţi cu populaţiile amintite pătrund şi în Ţara Bârsei, locuită încă din paleoliticul târziu – aprox. 60.000 î. d. Hr., de omul de Neanderthal, homo sapiens fosilis - , epoca neolitică -  cultura Cucuteni Ariujd – și epoca bronzului – 5500-2000 î. d. Hr., cultura Coțofeni.

    După 2000-1150 î. d. Hr., cultura Coțofeni va fi înlocuită treptat, odată cu consolidarea  pătrunderii triburilor indo-europene în zona sud-estică transilvăneană – inclusiv în zona Țara Bârsei și Brașov -, impunându-se încet-încet, prin cultura Glina III – Schnekernberg, Dealul Melcilor – și cultura Tei Sprenghi, Gesprenberg, la care se va adăuga, în timp, cultura Witenberg și Noua, din sec. XIV-XIII î. d. Hr.

    Locuitorii acestor culturi, sub raport lingvistic, reprezintă o nouă sinteză etnică tragică pe fondul neolitic și al epocii bronzului târziu local. Comunitățile acestor culturi erau organizate în obști formate din oameni liberi, unite în triburi de tip patriarhal. Este vorba de strămoșii propriu-ziși ai traco-geților, urmele lor găsindu-se de la Dealul Melcilor, Șprenghi, Valea Răcădăului până la Pietrele lui Solomon.

    Formarea, sub aspect etnic, a daco-geților va avea loc în prima perioadă a fierului,   – 1150-400 î. d. Hr. – numită Hallstadt, și La Tène – 400 î. d. Hr. -, bogat reprezentată prin descoperirile din cartierul brașovean numit Bartolomeu.

    Care dintre triburile traco-getice au locuit în această zonă a Țării Bârsei este mai greu de spus. Cu toate acestea, geograful Ptolemeu ne oferă date despre această parte a Daciei pre-romane, scriind despre o importantă davae dacică, numită Cumidava.

    În anul 1939, Mihail Macrea va descoperi o celebră inscripție – titulus honorarius – dedicată mamei împăratului roman Alexandru Severus (222-225 d. Hr.), unde numele Cumidavei este atribuit dacilor din Țara Bârsei, înrolați în armata provinciei și cunoscuți sub numele de „cumidavensi”. În acest context, academicianul brașovean, Alexandru Surdu, a avansat o ipoteză foarte interesantă, plecând de la același Ptolemeu – Geografia III, 8.5 – , privitor la triburile care au locuit în această zonă: „Menționarea de către Ptolemeu a unei seminții a cauconilor, localizabilă în sud-estul Transilvaniei și în împrejurimile unui munte Caucas, pe lângă fluviul Alutus (Olt) și, ulterior, a unei Caucoland, tot pe lângă sau în Țara Bârsei, și cunoașterea faptului că populațiile numite cauconi erau de origine tracă, ce au migrat spre Grecia, împreună cu aheii (1600 î. d. Hr) și spre Asia Mică, cu tracii misieni și frigieni, îndreptățește propunerea că în sud-estul Transilvaniei s-ar fi putut stabili dacii cauconi”.

    Comparând toponimele găsite de cercetătorii români și germani pe teritoriile locuite de cauconi din Peloponez până în Asia Mică și Țara Bârsei, academicianul Surdu va constata asemănări surprinzătoare, ceea ce îi va confirma ipoteza emisă. Astfel de toponime avem: Tâmpa Brașovului cu Tympha Thesaliei cretane, Ciuma cu Kyma, Lamba cu Lempeșul Brașovului sau Lampa, Clăbuc cu corespondentul Clăbucet, Ilia cu Ilieni – rădăcina il înseamnă mlaştină, nămol -, zona inundabilă  a albiei Oltului și Mureșului. Dacă la toate acestea mai adăugăm și denumirile dacice ale cuvintelor mal – Malul Furcilor, Malul Morii – cătun cu Cotun la Brașov și localitatea Veneția de Brașov, Măgura de la Codlea, obținem o listă de toponime, care atestă continuitatea locuirii acestei regiuni din vremuri imemoriale cu tot ceea ce înseamnă tradiție materială.

    Complexitatea acestei vieți materiale oglindite în ocupațiile vânătorii și pescuitului,  păstoritului și agriculturii și, nu în ultimul rând, al prelucrării metalelor și olăritului, va fi într-o mare măsură legată de componenta spirituală a Tradițiilor inițiatice, bază a instituţiilor social-organizatorice, ce se mențin până astăzi, prin analogie, acestea putând fi descrise atât în forma lor originară, cât și în direcțiile în care au evoluat ulterior.

    Din perspectivă social organizatorică, la popoarele indo-europene, erau mai multe grupuri de vârstă, structură care va supraviețui la majoritatea noilor popoare europene. Aceste grupuri de vârstă erau copiii, junii și căsătoriții. La strămoșii noștri romani, clasa junilor cuprindea bărbații între 17 și 46 de ani. Grupul căsătoriților cuprindea clasa seniorilor – 40-60 de ani – și a veteranilor, bărbații de peste 60 de ani.

    De obicei, junia militară romană dura până la 25 de ani, dar, din cauza morții în războaie și a bolilor, aceasta dura mult mai puțin, soldații fiind lăsați la vatră înainte de termen. La greci – un alt popor de origine ariană – , junia se numea ephebe, iar junele epheb. Ea începea la 18 ani și dura 2 ani – cât era stagiul militar la Atena[1. La scandinavi, junia se numea vikingitate, care dura 3 ani. Vikingitatea era echivalentul cuvântului berserquiritate. Acest cuvânt provenea din unirea a doi termeni, ber și serk, care înseamnă îmbrăcat în piele de urs, dar şi furia ursului. Toți cei care începeau lungul drum al juniei militare, în dorinţa de a fi identificați cu ursul sau, în zona carpato-daniubiano-pontică, cu lupul, trebuiau să parcurgă câteva etape obligatorii de confirmare. Înainte de toate, un june ajungea la starea de furie în urma unei inițieri, care îi desființa condiția umană, aceasta obţinându-se prin câteva încercări specifice războinice. În prima parte a inițierii, tinerii erau despărțiți de restul copiilor și de femei. Ei se adunau într-un loc separat, ascuns, de obicei, în pădure, în așa-numitele case andreion, la greci, și, de multe ori, în peșteri. Acestea reprezentau locuri misterioase, izolate de lume, unde domnește întunericul asociat cu spiritele nopții și, în mod particular, cu adăpostul lupului.

    Despărțirea de mediul copilăriei era însoțită de anumite ceremonii, tinerii schimbându-și, prin ritual, înfățișarea, îmbrăcămintea, aranjarea părului și, uneori, culoarea pielii. În funcție de scopul inițierii, erau alese și locurile speciale de pregătire, care, în timp, vor ajunge câmpuri de instrucție, castre sau chiar cetăți de pregătire. Pregătirea putea să dureze mai mult sau mai puțin, tinerii fiind supuși la tot felul de probe de rezistență: post, lipsă de somn, sete, chinuri fizice, exerciții fizice epuizante, alergări, ridicări de greutăți, cățărat pe stânci, rezistență sub apă, lovituri de sabie și buzdugan, tras cu arcul. Exersarea acestor probe se făcea într-un anumit ritm – care, în timp, a dus la dansul războinic, ritm sacadat şi amplificat prin imitarea de sunete asemănătoare strămoşului mitic, lupul.

    Încercarea iniţiatică supremă era, însă, lupta individului cu sine însuşi, dusă în aşa fel, încât să-şi depășească condiția umană și să i se stârnească furia berserk, furie care nu se câştiga prin eroism, forţă fizică sau rezistenţă, ci ca urmare a unei experienţe magico-religioase, luptătorul transformându-şi natura umană într-un comportament asemănător cu al carnasierelor. El devenea extrem de înfierbântat, străfundurile fiinţei sale fiind inundate de o forţă inumană, un fel de frenezie demonică ce-i paraliza de frică pe cei care luptau cu el. Pe scurt, el devenea Războinic-fiară.

    Este evident că, pentru aceste iniţieri, erau necesari, dincolo de locurile de instrucţie, oameni cu o pregătire specială, aceştia fiind preoţii sau cei mai destoinici războinici. Este evident, la fel, că un clan restrâns nu-şi putea permite construcţia unei cetăţi ca loc de iniţiere pentru tinerii săi războinici.

    Lângă Şcheii Braşovului, există un astfel de loc retras, numit, până astăzi, Pietrele lui Solomon, care a fost şi mai este, încă, locul cel mai important de adunare şi de petrecere al Junilor braşoveni. El cuprinde o poiană întinsă înconjurată de cinci stânci imense. În mijlocul poienii, este un izvor de apă curată şi rece, în una din cele cinci stânci, găsindu-se o peşteră, numită Peştera lui Solomon, destul de adâncă pentru a sluji ca loc de cult.

    J. Teuscht a descoperit, aici, urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri de apărare – cetatea datează încă din neolitic -, având formă de pentagon, asemănător cu construcţia castrelor romane -, menţionând chiar şi tradiţia veche, după care acel loc se numea Salomonsburg.

    F. Shuster menţionează, la fel, în legătură cu denumirea aceasta, alături de variantele Salamonsburg, Solmesburg, şi pe aceea de Salmes Burg, care, după ortografie, pare cea mai veche. Locul acesta izolat, relativ întins şi uşor de apărat, până mai aproape de zilele noastre era numit Cetatea Junilor. Intrarea în Cetatea Junilor se făcea prin aşa-numita Poartă de Piatră, cetatea putând constitui o adevărată fortăreaţă pentru iniţierea şi pregătirea tinerilor războinici.

    Poarta de Piatră era păzită de junii războinici, care cereau vamă, ca în toate riturile de iniţiere, poarta fiind un loc de acces, care delimita un spaţiu sacru de un spaţiu profan. Cu alte cuvinte, era un loc de trecere impus, unde, ca să intri, trebuia să fii pregătit corespunzător, dar şi să fii acceptat, adică, să ai anumite calităţi pentru a deveni războinic.

    Vorbind despre importanţa locului porţii, Mircea Eliade sublinia, în faimosul său Studiu despre folclor, că “Poarta joacă, în viața poporului român, ca și a altor popoare, roluri care pot surprinde… ea este o făptură magică, un stăpân cu puteri nevăzute care veghează la toate actele capitale din viața omului. Prima trecere pe sub poartă, înseamnă o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară a sacrului.” (s.n.)

    Scopul principal al pregătirii din cetate era unul totemic religios, acestuia asociindu-i-se, în timp, şi alte ritualuri iniţiatice, care ţineau de îndeletnicirile generale domestice ale populaţiilor respective, precum cele ale păstorilor, pescarilor sau meşteşugarilor făurari.

    Un rol deosebit în metamorfozarea tânărului în războinic-fiară îl avea vestimentaţia tinerilor, ca semn exterior al deosebirii dintre adolescent şi copil. Toţi tinerii luponi îmbrăcau pielea salmos de urs sau de lup, care constituia îmbrăcămintea de războinic şi semnifica filiaţia totemică cu animalul de pradă. Cuvântul salmos sau zalmos se găseşte în mai multe limbi, precum în prusaca veche – salmisi -  şi în lituaniană – salmas –, în ambele limbi însemnând piele. Toate aceste denumiri, care se întind pe o arie largă europeană, din Grecia până în Spania, din Dacia până în Lituania, dovedesc şi arată că aceste nume îşi trag denumirea de la obiceiul de a utiliza pielea salmos în cadrul ceremoniilor religioase de iniţiere. Este posibil ca acest cuvânt să fi determinat şi numele celui care era învăţător-inițiator – salmonar -, acesta având o funcţie permanentă cu cea de preot, războinic sau meşteşugar. Spre deosebire de juni, care purtau pielea de animal numai în perioada juniei sau în perioada de război, aceşti iniţiatori purtau blana lupului în permanență ca un semn distinctiv. Lykurgos, la greci, şi wodan, la germani, sunt exemple grăitoare în acest sens.

    Iniţiatorul războinic dac era, deci, prin echivalare cu lykurgos sau wodan, un salmonar căruia îi corespunde, în româneşte, termenul de solomonar . Se pare că şi numele divinităţii daco-geţilor era legat de cuvântul salmos. Salmolxis putea fi un salmonar, afirmă academicianul Alexandru Surdu,  cu funcţia de xis sau xais, care poate să însemne rege, „ca şi Salmodegicos, care era un salmonar cu atribuţia de gicos”.

    Salmolxis era, cu alte cuvinte, personificarea reală a funcţiei religioase de preot salomonar, funcţie dublată prin metamorfozare cu aceea de conducător războinic lup. Salmolxis, marele Zeu, preot şi conducător, în acelaşi timp, va reuşi nu numai să centralizeze cultul lupului în funcţie de necesităţile societăţii pe care o conducea, ci va impune inclusiv permanentizarea funcţiei de mare preot, aşa cum confirmă Strabon, în Geografia cap. 7, şi Iordanes, în Getica 73. Ultimul scrie că lui Salmolxis i-au urmat alţi Solomonari celebri, precum Deceneu şi Comosicus.

    Această îndeletnicire de a fi războinic lup  – daoi – se obţinea prin probe de dans simbolice, iniţial solemne, dar care, în realitate, erau înspăimântătoare. A fi daoi însemna, înainte de toate, a fi supus restricţiilor de tip tabu în legătură cu strămoşul mitic. Vânatul lupului nu se mai făcea oricând şi de către oricine. Tot astfel, nici deprinderea imitării lui. Este vorba de perioada când bărbaţii clanului sau tribului se constituiau în grup separat, în anotimpul de iarnă, după modelul lupilor care se adunau şi se organizau în haite. Când tinerii erau bine pregătiţi, se oficia ceremonia trecerii lor în rândul junilor lupi. După ce participau la vânarea animalului totem sau la prinderea unui războinic duşman, care era apoi jertfit, junii lupi trebuiau să-i bea sângele şi să mănânce carnea, în special inima. Cu această ocazie, se îmbrăca şi pielea animalului totem, acest ritual de trecere, de confirmare în confreeria războinicilor, fiind legat întotdeauna de o moarte rituală. Pretutindeni unde domnea cultul lupului, sunt amintite în permanenţă şi jertfele umane prin ritualuri în cadrul cărora, de multe ori, era ucis inclusiv unul dintre tinerii iniţiaţi. Moartea rituală însemna, pentru viitorul june lup, o moarte reală, ce echivalează cu uitarea copilăriei, a limbii pe care a vorbit-o, a mersului şi a mâncatului, dar, pe de altă parte, însemnând renaşterea  junelui la o nouă viață.

    Ritualul acesta de trecere, care presupunea simultan moartea şi re-naşterea luptătorului, va duce la consolidarea credinţei geto-dacilor în nemurirea sufletului. Pentru aceştia, lumea de dincolo nu este o lume a umbrelor, ci o lume alături de cea reală, un loc al bărbaţilor căzuţi eroic în luptă, inclusiv a celor care nu acceptau înfrângerea şi se sinucideau.

    La daco-geţi, ca şi la alte popoare indo-europene, după actul confirmării, junii erau tatuaţi, tocmai pentru a se deosebi de tinerii încă neconfirmaţi, care nu reuşeau să treacă probele de rezistenţă.

    Prin tatuaj se ajungea la însuşirea unui limbaj secret, cu tabu-uri lingvistice faţă de neconfirnaţi şi, în special, faţă de femei, care erau văzute întotdeauna ca spirite răuvoitoare în actele iniţierii.

    Naşterea junelui războinic era un prilej de mare sărbătoare: în afară de numele colectiv de dac, de daoi, toţi junii primindu-şi și numele de războinic. Astfel, Burebista înseamnă cel care inspiră groază, Diurpaneus – cel cu mână tare, Duras – cel greu de învins, Oroles – cel puternic, nume de războinici pe care junii nu le puteau primi decât la vârsta când astfel de calităţi pot fi dovedite. Re-naşterea rituală într-un războinic lup era însoţită și de un ceremonial colectiv, în cadrul căruia fiecare june îşi primea însemnele juniei personale, iar grupul junilor, însemnul colectiv.

    Dacă junele primea, în cadrul ceremonialului de tip horă, buzduganul sau măciuca însângerată și haina de războinic, prinsă sub umăr, în față cu fibulă, grupul primea celebrul draco sau stindardul balaurului cu cap de lup. Acum începea junia adevărată, viața de războinici sălbatici și sângeroși, “cruzi şi lacomi de omor, ce nu cruţau nimic în afara propriului clan, omorând tot ce le ieşea înainte, bâtrâni, femei, copii, până şi animalele, găsind o mare plăcere în a înota în sânge”. Această stare de spirit a junilor lupi, dincolo de aspectul violent, al comportamentului care șochează în zilele noastre, pentru timpurile respective era, însă, o condiţie vitală pentru supravieţuirea clanului în condiţiile unei societăţi, unde dicta celebrul dicton al lui Plaut, homo, homini, lupus.

    Tags:

    Lasa un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată.

    Stiri de ultima ora

    Calendar

    Calendar

    December 2017
    M T W T F S S
    « Dec    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031

    Inscrie un eveniment